Cum mai poti continua sa traiesti, cand esti surpat pe dinauntru? Ce poate sa inteleaga un om, atat de perfect echipat pentru reusita in viata, cand lui, tocmai lui, i se intampla o tragedie? Cat de responsabil este un tata aparent perfect pentru faptele fiicei lui vizibil imperfecta? Ce vina isi poate asuma? De cate ori poti sa iti revizuiesti trecutul, in speranta ca poti afla radacina unor fapte abominabile pe care le-a comis propria ta fiica? Cat de imoral este sa iti continui viata? Si, finalmente, de ce s-au intamplat toate astea, asa cum s-au intamplat?

Cartea lui Philip Roth, mai bine zis capodopera lui Philip Roth, Pastorala americana, rasplatita cu un Premiu Pulitzer in 1997,  pune toate aceste intrebari si incearca sa le afle un raspuns. Philip Roth, maestru al existentialismului realist, plonjeaza in plin absurd. Nu trebuie sa te trezesti metamorfozat intr-o insecta ca universul sa devina absurd. E de ajuns ca fiica ta, cea atat de atent crescuta, iubita si rasfatata, scutita de grijile unui trai meschin, destinata unui viitor cel putin decent, sa puna o bomba la magazinul universal din mica localitate natala si sa ucida un om. Fiica celui mai adorat baiat din liceu, campion la trei sporturi, inalt si blond, si a fostei Miss New Jersey. Fiica lor balbaita, fiica lor careia nu-i lipseste nimic, fiica lor e atat de furioasa pe razboiul din Vietnam, incat se hotaraste sa aduca razboiul acasa, in America. America, taramul succesului castigat prin truda cinstita de tatal ei, de bunicul ei, America, tara tuturor promisiunilor de fericire si implinire. Si totusi, barbatul solar, niciodata atras in mrejele introspectiei, nu o repudiaza. Vrea sa inteleaga de ce s-a intamplat ce s-a intamplat, de ce lui. Philip Roth nu isi scuteste cititorul de abisurile constiintei nelimitate, nici de confruntarile atroce ale tatalui cu fiica ratacita. Trebuie sa il privesti pe Seymour ‘Suedezul’ Levov cum isi reintalneste fiica criminala, convertita la o religie aberanta, care a ales sa traiasca in conditii inumane, in numele protejarii tuturor fiintelor vii, cand ii scoate ciorapul murdar de pe gura care emana un miros de excremente umane, iar el vomita instinctiv pe fata fiicei lui. Cum s-a ajuns aici? Prin ce intortocheate cai ale patologiei lucrurile au deraiat pe o traiectorie pe care mintea umana nu o poate explica?

Pastorala, in viziunea lui Philip Roth, e o ironie insondabila. Un teritoriu al haosului, in care orice pretentie la ordine devine rizibila. Daca exista o salvare, ea vine exact din confruntarea pana la radacini a haosului in care am fost aruncati.

Sunt una din victimele Eyjafjallajokull. Ma indreptam spre Atlanta, cand un angajat al aeroportului Heathrow din Londra ne-a anuntat ca toate zborurile dupa ora 11.30 au fost anulate, din cauza unui vulcan care a erupt in Islanda. Mi-a fost greu sa iau in serios vestea. Un vulcan? In Islanda? Eram convinsa ca lucrurile vor reintra in normal in cateva ore. Dar iata ca ne trezim directionati la bagaje, pe care cei mai multi dintre noi nu reusim sa le recuperam. De acolo, indicatii contradictorii ne trimit la ghisee unde ar trebui sa reprogramam zborul. O masa imensa de oameni derutati si niste angajati bine intentionati insa nu tocmai informati. Deja pluteste in aer, pe langa ramasitele vulcanului, haosul. Se formeaza cozi uriase si nu se stie cu precizie de ce sa stai la o coada si nu la alta. De aici se iau voucherele pentru hotel? Sau se fac reprogramarile pentru zboruri? Ni se aduce apa, chipsuri cu diverse arome, senviciuri. Realizez in fine ca nu e o gluma. Se fac si se desfac aliante. De mine s-au lipit cativa romani, pentru ca stiam engleza, dar mi-au abandonat autoritatea, in favoarea altor romani care pretindeau ca stiu ce au de facut, desi nimeni nu stia ce e de facut. Fiecare ar da orice pentru o informatie clara, o directie precisa in care sa se indrepte. Angajatii aeroportului emana calm si profesionalism, dar devine clar ca nici ei nu stiu ce se intampla. Se improvizeaza, insa fara a starni panica. Nimeni nu-si iese din fire, ceea ce e admirabil in conditiile date.

La capatul catorva ore epuizante de lupta, incertitudine, oboseala, luam voucherele, recuperam bagajul si plecam spre un hotel din nordul Londrei. Viata pare frumoasa, stim unde vom dormi la noapte. Nu stim cat vom ramane suspendati intre doua destinatii, dar asta e deja o problema a zilei de maine. Acum mergem la cina intr-un oras pe care nu intentionam sa-l vizitam, alaturi de niste oameni cu care nu doream sa impartim mai mult decat cateva ore intr-un avion.

Dupa doua zile, ma aflu in acelasi hotel. In jurul meu s-au legat prietenii, pasagerii isi stabilesc deja ora la care se vor intalni la cina. Dincolo de asta, am redescoperit o solidaritate pe care o credeam uitata. Ne imprumutam adaptoare, ne pasam unul altuia la telefonul companiei care ne reprogrameaza zborul, ne imprumutam lire, impartim taxiuri.

Si totusi. E aproape miezul noptii, ma uit in jurul meu in pub-ul hotelului si constat ca am ramas cinci oameni, fiecare singur, cu laptopul in fata si castile pe urechi. Nu comentez. Eu una am preferat sa stau pe messenger cu prietenii mei decat sa-mi petrec seara cu un grup de americani vorbareti si siguri de sine.

Au trecut zece ani. Cu zece ani în urmă, Liana Didilescu se aventura alături de Zoltan Lovas într-una din căutarile care avea să fie unul din cele mai longevive spectacole ale teatrului arădean: „Apropo, aţi cheamat pompierii ?”. Îmi amintesc şi acum emoţiile premierei din Holul Roşu al teatrului. Îmi amintesc cronica mea de atunci la acest formidabil one-man-show după textele lui Aldo Nicolaj. Îmi amintesc şi evoluţia spectacolului, în funcţie de spaţiile în care se juca, de publicul care participa activ la derularea reprezentaţiei. Teama mea ‘că mă ia Zoli pe scenă’, deşi ştiam că nu-mi face el aşa ceva. Mai ştiam şi că eram, de fapt, cu el pe scenă. Şi că mă împuşca de fiecare dată. (Da, acum şi fotografia făcută de subtilul fotograf care e Onoriu Felea îşi va încheia cariera scenică). Îmi amintesc de adolescenţii din ce în ce mai dezgheţaţi care ştiau deja textul pe de rost, şi, lipsiti de inhibiţii, îl provocau pe protagonist. Sunt fericită că Liana Didilescu a avut atunci, proaspăt ieşită de pe băncile facultăţii de regie din Bucuresti, intuiţia de a alege acest text care vorbeşte despre drama unui actor şi de a alege un actor care să joace strălucit drama unui actor. Era o uşă întredeschisă către intimitatea acestor oameni plămădiţi parcă din alt aluat, care sunt actorii. Cu frământările care îi macină, invidiile lor mărunte dar care pot căpăta proporţii cataclismice, nemulţumirile lor, credinţa care uneori li se clatină, speranţele care îi fac să meargă mai departe, umorul fără de care nu ar supravieţui în meseria asta şi, ceea ce îi face să fie ceea ce sunt, talentul. Talentul, până la urmă indefinibil, cu care vin în faţa publicului, întruchipând oameni care nu există, dar care, adesea, sunt larger than life. Zoltan Lovas ne-a făcut să credem, timp de zece ani, că Attilio Dussetti există cu adevărat. La capătul unei ore, timp în care ne-a făcut să râdem, ne-a stârnit curiozitatea, ne-a ţinut cu sufletul la gură, am devenit deja ai lui. Speram, pentru câteva minute, că actorul cu valiza în mână, gata de plecare, îşi va găsi împlinirea. Râsul a încetat. A rămas doar credinţa în actor şi în destinul lui.

***

„Apropo, aţi chemat pompierii?” se joacă pentru ultima oară, miercuri, 31 martie 2010, de la ora 19, în sala mare a Teatrului Clasic ‘Ioan Slavici’ Arad.

Corespondenta* celor doua varfuri de lance ale literelor franceze si ale vietii mondene (din nefericire, adesea, pentru ei), se citeste pe nerasuflate, nu atat datorita unor confesiuni intime, desi avem parte si de asa ceva, ci datorita stilului celor doi. Michel Houellebecq si Bernard-Henri Lévy se angajeaza intr-o corespondenta care se intinde pe parcursul a sase luni, timp in care amandoi se lanseaza in marturisiri mai mult sau mai putin voalate, evocari amuzante sau rascolitoare, judecati pertinente asupra lumii contemporane sau incursiuni in propriul laborator scriitoricesc.

Relatia care se dezvolta intre ei prin intermediul acestor scrisori e inegala. BHL are adesea aerul ca il dojeneste parinteste pe MH pentru unele inexactitati strecurate in redarea viziunii unor filozofi sau pentru libertatea pe care si-o ia in a o interpreta. Ori ii atrage atentia asupra unor atitudini vag amorale si neimplicate civic ale relativistului Michel. Care, la randul lui, lasa impresia ca se justifica pentru lipsa inclinatiei pentru angajare, si asta intr-o epoca in care angajarea si militantismul sunt nu doar de bon ton, dar aproape obligatorii pentru intelectualul occidental care se respecta. Clar, MH nu are apetenta pentru implicarea in marile conflicte din lumea in care traim. Isi afiseaza fara rezerve dispretul pentru ‘lumea reala’. BHL, pe de alta parte, ia atitudine in marile conflicte (Darfur, Bosnia). E ferm in a departaja binele de rau la scara larga si actioneaza in consecinta.

O dimensiune care s-ar putea sa-i scape cititorului roman in toate determinarile ei concrete este exact cea care da titlul volumului – inamici publici. Cei doi se considera tinta atacurilor covarsitoarei majoritati a presei franceze. Michel Houellebecq comenteaza pe larg, cu o revolta careia nu ai cum sa nu-i intelegi mobilul, calomniile venite din partea unor ziaristi. Bernard-Henry Lévy e mai ponderat pe subiect. El se considera ‘ignifugat’. Injuriile nu au puterea de a patrunde pana la el, asa incat sa-l erodeze. Le inregistreaza lucid, doar pentru ‘a repera pozitia adversarului’. Indiferent de raportarea celor doi la statutul de inamici publici intr-un context dat, ceea ce ramane valabil oricand sunt cele cateva pagini despre ‘haita’ si puterea ei (MH) sau slabiciunea ei (BHL).

Mai sunt, desigur, si alte pagini stralucite, in care fiecare din cei doi cauta sa exprime un adevar personal, eliminand straturi peste straturi de balast pentru ca, in cele din urma, sa atinga perfectiunea cristalina a miezului unei realitati. Se poate cita larg din carte, stilul celor doi fiind cand cuceritor de somptuos, cand de o simplitate care are forta unei revelatii. Ma abtin, insa, pentru a nu rapi placerea descoperirii pe care orice cititor pasionat o traieste.

*Michel Houellebecq, Berdand-Henri Lévy – “Inamici publici”, Ed. Polirom, 2009

O parcare a unui supermarket dintr-o suburbie a orasului Ghent. O mama despletita si cam absenta iese cu caruciorul plin si cu cei doi copii care par mai vigilenti decat ea. Se urca in masina, da in marsarier si loveste un tir galben. Cu un  ‘numai asta mai lipsea’ citindu-i-se pe figura, se da jos din masina si incepe sa se certe cu soferul tir-ului, un viking latzos spurcat la gura. Niciunul nu se da batut. Se injura ca la usa cortului. Asa incepe o istoria d’amore si asa incepe Moscow, Belgium, filmul belgianului Christophe Van Rompaey. Cei doi protagonisti ni se infatiseaza deja ca variantele de mahala ale superbilor Emma Thompson si Kenneth Branagh din Much Ado About Nothing. Cu care de altfel si seamana.

Incet, incet, patrundem in viata acestei femei. La 41 de ani, sotul, profesor la Academia de Arte, o paraseste pentru o studenta de 22 de ani. Isi creste cei trei copii, o adolescenta tupeist asertiva, sora ei care incearca sa mimeze adolescenta, un fiu absorbit de revistele de stiinta. Zi de zi, acelasi lucru, aceiasi vesnici carnati cu cartofi prajiti pe care eroina noastra pune prea mult mustar, acelasi batranel libininos care o curteaza din fata ghiseului postei unde ea lucreaza, aceleasi linii geometrice obsesive ale blocurilor de suburbie. Intr-un asemenea moment, se arata Johnny Camione l’Amoroso, soferul de tir din parcare. Pasiunea lui e frusta. Nu se da batut, nu se lasa intimidat. I se pare ca a intalnit femeia vietii lui. Ea e Mona Lisa lui. Nici trecutul lui nu e fara pata. Are 29 de ani, a fost alcoolic si-a lovit nevasta cand a aflat ca il insala, a stat in puscarie. Dar e impetuos si inocent in felul lui.

Avem parte si de o scena a mesei, in centrul careia se afla familia disfunctionala occidentala. Tatal pocait si cu intentia de a-si reface familia, care face parada de sensibilitatile lui artistice ca sa-si anihileze adversarul camionagiu. Johnny care isi ascunde complexele sub masca mandriei proletare. Mama excedata de situatie, straduindu-se fara folos sa calmeze spiritele. Fiul cu inclinatii autiste, care nu se desprinde de revista lui de stiinta. Fiica mijlocie care isi incearca deja cochetariile. Fiica cea mare care apare la masa in familie cu iubitul surpriza. Intreaga scena are potentialul de a aluneca in abisurile mizerabile ale inclestarilor umane. Dar nu se intampla asa. Situatiile nu se agraveaza, asperitatile se netezesc si aluneca intr-un tragicomic usor de digerat. Moscow, Belgium nu se ambitioneaza sa ne serveasca nici lectii de viata, nici o originalitate indrazneata, ci o poveste atragatoare, cu caractere recognoscibile fara a fi monotone.

Un film agreabil, nici mai mult nici mai putin. Un film la capatul caruia te trezesti fredonand Ti amo, ca Johnny in cabina ornata kitschos a tirului lui cu bomboane pe bat care goneste pe autostrada spre Italia.

München nu iti promite nimic, nu te ademeneste cu nimic. E sobru, cinstit, grav. Nu-si etaleaza zorzoane si nici nu pare ca-i lipsesc. Se asuma asa cum e. Nu afiseaza complexe de inferioritate fata de boemia efervescenta a Parisului sau fata de nonsalanta exceselor de libertate ale Amsterdamului. München te lasa sa traiesti cu tine insuti daca esti o fire inclinata spre melancolii tinute sub control, spre privirea grava asupra vietii, spre o austeritate de fond. Iti asigura baza, confortul elementar cu tine insuti. Dincolo de asta, orice se poate intampla. Te poti imbraca in urs de Fasching si sa haladuieti prin piete cu berea in mana, poti intra in carciumi si sa te faci frate pentru o seara cu toti comesenii. Te lasa sa iti ingadui destrabalari programate. Dar nu te obliga la ele. Daca le faci, insa, stii ca ai unde sa te intorci. La soliditatea fundamentala a unui oras cladit pe convingerea ca viata nu e nici o neintrerupta bucurie solara, nici o constanta trepidatie a simturilor, ci e ceva ce trebuie luat in serios, cu mici abateri carnavalesti.

Am juns la Gummo de la KF. Aveau un status pe mess, un link la un blog, si eu cand pune KF un link incerc sa nu-l scap. Si acolo dau de un ‘film cult’. Deci obligatoriu.

Daca stiti ce e aia ‘white trash’, nici nu mai trebuie sa spun nimic despre personaje. Daca nu stiti, spun. Americani albi vai-si-amar. ‘Drojdia societatii’. Regizorul e Harmony Korine (nu e femeie, cum s-ar putea crede), care a fost cuplat cu Chloë Sevigny (daca nu o stiti de niciunde, precis o stiti din Boys Don’t Cry), care si joaca in film si a facut si costumele, luate de altfel de la un second-hand din localitate. Regizorul ne introduce, pe rand: un cuplu de prieteni adolescenti care omoara pisici si le duc la macelarul din colt la schimb pentru prenadez cu care se drogheaza, o retardata cu o papusa fara par care isi rade sprancenele si intre timp se tanguie despre ‘my babies’, un adolescent selenar care si el omoara pisici (concurenta cuplului principal) si e gay si are grija de o bunica muribunda pe care de altfel cuplul principal o deconecteaza pana la urma de la aparate, un puber beat pe o canapea care cerseste afectiunea unui negru-homosexual-pitic, doua surori platinate (una e Chloë) care freaca menta si isi pun banda scoci pe sfarcuri ca sa nu am inteles ce, un pervers care le fraiereste ca stie unde e pisica lor furata de cuplul principal si care incearca fara jena sa bage mana exact acolo uneia dintre surori, o gasca de betivani care fac skandenberg si care se infurie rau pe un scaun pe care pana la urma il distrug intr-o scena interminabila, un teenager tenisman  proaspat frezat diagnosticat cu ADD, o fetita care povesteste cu lux de amanunte cum o violeaza taica-su, un baiat cu o caciula roz cu urechi de iepure.

Bun. Astea sunt personajele. Realiste, hiper-realiste, suprarealiste, nu conteaza. Suntem purtati asadar la un zoo al umanitatii in varianta americana. Harmony spune: daca l-as fi pus pe Tom Hanks sa joace un nebun, ar fi luat oscarul, dar daca aduc nebunii adevarati, va suparati. Nu, nu se supara nimeni. E minunat sa vezi defilarea asta, in sound granulat si cu Crying-ul lui Orbison pe final, in piscina cu surorile si cu baiatul iepure. Nu, chiar e minunat. Unele cadre sunt perfectiunea. Imi amintesc de Diane Arbus si de fascinatia ei fata de marginali. Mi-as aminti si de William Borroughs daca l-as fi citit. Imi amintesc si de „Carnivale” si un pic si de Aglaia Veteranyi. Stiu zona. Insa zona la care m-a trimis filmul lui Korine are coerenta si uneori, atunci cand trebuie, atinge duiosia respectabila. Gummo rateaza coerenta (pe care pretinde ca nu si-a propus-o, pe principiul “pot, dar nu vreau” – inatacabil in fond), cat despre duiosie ce sa mai vorbim… Atunci ma intreb : de ce sa ingramadesti vesnica patologie pura, contemporana sau nu, intr-un film ? Ca sa scoti la lumina posibilul sublim al damnatilor fara speranta ? Ca sa demasti nedreptatile strivitoare ale unei societati salbaticite de consumism si normativitate ? Ca sa storci un sentiment de confort egoist din partea audientei integrate in mecanismul bine uns al lumii capitaliste ? Ce ar trebui sa te faci cu asa un film ?

Si pana la urma, ce e nou in ceea ce vedem?  Saracia e noua in vulgaritatea ei, cu care de la un moment dat vine la pachet? O vedem in fiecare zi la Jerry Springer, ca americani, sau la propriile noastre productii cu exponenti ‘white trash’ locali. Ce simte insusi regizorul pentru persoanele (pentru ca majoritatea nu sunt personaje, ci ”actori neprofesionisti” din cloaca alba americana) pe care le expune pe ecran? De ce sa nu faci, pana la urma, un documentar, daca tot vrei sa prezinti realitati sinistre de toti stiute?

Ce spune despre tine ca regizor ca, pe langa posibilele momente de improvizatie, ii si folosesti pe oamenii aia in ceea ce in mintea ta necoapta cu macbook in poala si cu freza alternativa inseamna “Realitatea Americana”? Nu cumva ne simtim superiori sau minim usurati – si atunci care e etica acestui film fata de caleidoscopul de scursuri REALE pe care ni-l prezinta?

Ca sa-i dam totusi Cezarului ce e al Cezarului, am detectat momente interesante printre tablourile filmului; ele ar fi putut face intregul film, erau sau puteau fi povesti cu adevarat interesante, de lungmetraj. Acum ca stau sa ma gandesc, Gummo pare o colectie de filme incepute. Vezi cuplul copil mare – copil mic. Cuplul mama – copil. Scena “like a prayer”: as fi vrut un film numai cu ei doi, e atat bagaj acolo care merita explorat. Copilul probabil neplanificat, incercarile de comunicare ale mamei in ceea ce ea, care este indubitabil white trash, percepe a fi registru masculin. Resentimentul, scarba de acest copil pe care il spala cu sampon si ii scutura samponul in mancare, versus vinovatia de sine pentru aceasta scarba, responsabilitatea de mama pe care nu si-a dorit-o probabil – o gramada de emotii. O scena cheie, cu, nota bene, o actrita profesionista. Vezi cele doua surori platinate si sora lor mai mica si satelitii lor. Vezi  trupa de ratati din parcul de rulote care dezbat la bustul gol.

Sa-l respectam pe Korine pentru ca a inceput cateva filme intr-un film. Si sa speram ca, in timp, va sti si cum sa faca un singur film intr-un film.

catalinalatu: cand sunt in camera mea, vecina sterge pervazul de la bucataria ei.
catalinalatu: cand sunt in bucataria mea, vecina sterge pervazul de la camera ei.
catalinalatu: iar eu beau ceaiul Trei Fraţi Pătaţi,
catalinalatu: ceai detoxifiant.
catalinalatu: si google ne anunta prin sigla sa personalizata
catalinalatu: ca azi incepe Vancouver 2010.
catalinalatu: si alexander mcqueen a murit.
catalinalatu: (suicide, most likely)

De acum voi scrie despre carti, filme, teatru, muzica nu ca nu pot (cum ii marturiseam si lui Lucian Valeriu dupa concertul Mahler) si mici chestii care imi plac sau care ma enerveaza sau care imi sunt indiferente in aparenta – caci in esenta nimic nu-mi e indiferent, I’m far from being zen.